Mi se-nvart in minte o gramada de intrebari.Ca de obicei.E ca si momentul acela in care stii ce trebuie sa faci, dar, cu toate astea, nu o faci.Din alte motive.Lasitate, frica, teama de raspundere, dorinte.
E ceea ce trece peste barierele mintii tale si ajunge sa dea de cele ale sufletului.Care sunt mult mai mari si se deschid mult mai greu.Odata deschise, se inchid cu un efort teribil.Deschiderea prea larga sau prea stramta si inghesuita a celeilalte parti.E nevoia aia de exteriorizare.Ciudata, nemotivata, care totusi exista.Nevoia de a te plange unui suflet, unor brate, unei maine, unei simple foi de hartie.Nevoie jalnica.Patetica.Si totusi necesara.
Satisfactia pe care ti-o da faptul ca scoti la vedere ce e inauntrul tau e nemarginita.Fara sa stim de ce.Exista, pur si simplu.Fara sa aiba un sens, o explicatie logica, se aplica tutoror persoanelor.
Si daca e sa ne luam dupa Cioran, este inexplicabila nevoia pe care o avem sa transformam sentimente in cuvinte, in lucruri.Sa transformam spiritul in materie.De ce avem nevoie de asta mereu ? De ce e nevoie sa aducem pe pamant ce vine din cer ?Din soare, din ploi, din vant, din nori.
De ce exista nevoia asta pe care in momentul asta o am si eu? De ce imi exercit dreptul de a face ce vreau cu inima mea, doar pentru ca e a mea ?