Am invatat cu totii sa trecem peste persoane de parca ar fi hartii cazute din cosul de gunoi.Mergem mai departe si nu ne uitam in urma.Suntem individualisti si independenti pentru ca asa e cool.Uitam totul, pentru ca odata cu tehnologia de imbolnavim cu totii in mod voit de alzheimer.Sau avem amnezii partiale.
Uitam ca exista acolo, cineva caruia ii pasa daca esti sau nu. Se trece, in ziua de astazi, peste sentimente ca peste foi din ziar.Nu ne mai pasa de oamenii care sunt in jurul nostru, ci doar de noi, In mod exclusiv.
Plecam, lasam in urma atatea momente.Atatea inceputuri pe care le trecem in registrul de uitari complete.Atatea sfarsituri din care nu vedem nimic.Atatea cuvinte pe care probabil nu le vom mai auzi niciodata.
Sunt lucruri, clipe, simtiri pe care nu le ai decat o data in viata si cu o singura persoana.Alea sunt [cel putin, pentru mine] lucruri speciale, sfinte. Sunt cele pe care incerc sa le pastrez cu orice pret.Sunt lucrurile alea care-ti apar in vise adeseori si nu-ti dai seama de ce ai un deja-vu si de ce ti-e atat de dor de ele. Sunt lucrurile alea cu care asociezi un miros, un gust, o lumina, o privire, un cantec, o inima.
Uitam cu o usurinta irationala.
Asta e cea mai mare problema a epocii noastra. Uitarea.
Nu atacul de la 11 septembrie, nu gaura neagra, nu incalzirea globala, nu economia.
Problema suntem noi, oamenii.Noi, care nu stim cine suntem, care nu vrem sa fim nimic, care ne multumim cu o conditie umila de 'oameni'.Nu mai stim sa iubim. Nici macar copii de la gradinita nu mai sunt invatati sa iubeasca, sa simta.Totul e o mare minciuna. Traim intr-o mare minciuna si nu ne pasa. O acceptam si mergem mai departe. Ca doar 'Scopul scuza mijloacele'. Nu, scopul nu scuza mijloacele. Nu vei ucide un om ca sa te simti mai bine si sa spui cu voce libera si fericita ca ai avut un scop nobil. Nu, nu asta fac oamenii. Asta fac robotii.Tehnologia ne distruge, ne transforma fix in asta. Niste roboti, programati sa supravietuiasca cu orice pret.
Cateodata, pretul supravietuirii e prea mare. Pretul supravietuirii suntem chiar noi.
Eh, ce mai conteaza ?
Oricum se trece peste toate.
Hai sa uitam ca existam si ca exista si altii. Hai sa mergem mai departe, hai sa supravietuim.
De ce mi-ar pasa mie, cand altora nu le pasa.
Eu nu las in urma.Eu pastrez.



¬
asta e inceputul de la alt post pe care inca nu stiu cum sa-l pun, sa-l fac.

Tomorrow's gonna be a better day.

...Maine am sa-mi refac sufletul din bucatile care mi-au ramas.
Am sa iau totul cu mine. Am sa merg mai departe.Si nu am sa las nimic in urma.Pentru ca tu m-ai lasat pe mine in urma. Nu te-ai deranjat sa-ti pese. De ce as lasa si eu ceva din mine in urma ? Am sa iau totul cu mine. Am sa iau bucatile din inima mea cu mine. Si zi cu zi, altcineva ma va ajuta sa le cos cu zambete, cuvinte, minuni.O sa am alta lumina deasupra inimii si alte frunze imi vor cadea, uscate, in inima.
Soarele, luna, momente, cuvinte.Raman numai ale mele. Tu si-asa ai aruncat totul la gunoi.Eu nu am sa fac asta.Daca tie nu-ti pasa, mie da.
Si da. O sa-mi treaca mai greu. O sa-mi treaca al naibii de greu.Dar trece si asta. Am sa merg mai departe cu totul din mine, nimic din tine. De ce ? Pentru ca nu e nimic demn de luat cu mine. Si pentru ca se termina mai rau decat mi-am imaginat.
Nu sunt perfecta, nu sunt mai buna ca ea [ se pot intelege o mie de 'ea', chiar nu e referire directa. sau poate da.], dar am avut ceva ce ea nu are/ nu a avut.Am tinut la noi.

That's the only thing you should feel sorry for.


I'm gonna miss us. But it will be ok, in the end.